Cartea editată de către Şerban Filip Cioculescu, un cunoscut cercetător ştiinţific în domeniul studiilor de securitate internaţională şi strategie, expune dorinţa conturării unei imagini transparente asupra lumii în care trăim, o lume pe care o percepem ca fiind plină de incongruenţe şi evoluţii fortuite care, cel puţin aparent, dovedesc incapacitatea de a construi metateorii ale relaţiilor internaţionale sau ale studiilor de securitate.
Intitulat „Terra incognita?”, volumul constituie rodul eforturilor de analizare a sistemului internaţional de securitate din perioada 2003-2009, regăsindu-se materiale publicate în Monitorul Strategic, Revista de Istorie Militară, Revista Română de Studii Internaţionale, Geopolitica şi Sarindar Papers.
În concordanţă cu titlul lucrării, capitolele cu denumiri de origine latină trasează o nouă „hartă” a relaţiilor internaţionale actuale. Astfel, după un prim capitol ce pune pe tapet problemele care vor fi abordate, există o Terra Cognita (pp.23-85)– un tărâm deja complet cartografiat şi controlat, anume cel al popoarelor unite de valori europene şi euroatlantice. Se prezintă negocierea între un actor „postmodern”, Uniunea Europeană, şi un actor „modern”, Rusia, în care se evidenţiază necesitatea unei abordări unitare a relaţiilor diplomatice .
Prin urmare, anul 2004 aduce pe agenda Uniunii Europene un nou concept numit „Politica europeană de vecinătate” ce are ca scop transformarea noţiunii de graniţă într-un spaţiu al cooperării şi al legăturilor politice, economice şi sociale care să evite crearea unei falii de genul celei cunoscute drept Cortina de Fier.
Politica europeană de vecinătate este structurată pe patru direcţii : Rusia, grupulde noi state independente occidentale (Ucraina, Moldova, Belarus), Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan, Georgia) şi statele din Sudul Mediteranei (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Libia, Liban, Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia). Datorită faptului ca liderii de la Kremlin au tradus dorinţa Uniunii Europene de a avea vecini prosperi şi stabilitate la frontiere în răsplata fidelităţii faţă de Bruxelles, ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a acuzat oficialii europeni de extinderea intereselor în zona de influenţă a Rusiei şi anume în spaţiul sovietic. Astfel, PCA (Partnership and Co-operation Agreement) Uniunea Europeană – Rusia stabileşte, în termeni generali, o agendă de transformări legislative, dar fără termene de îndeplinire, priorităţile din spaţiul economic comun (inclusiv mediu şi energie), spaţiul libertăţii şi justiţiei, domeniul externe şi domeniul educaţiei şi cercetării (inclusiv aspectele culturale).
Depăşind aceste formalităţi, apare întrebarea firească: în ce se va transforma Rusia pentru Uniunea Europeană în urma lansării Parteneriatului Estic – în concurent sau în partener?
O altă problemă se conturează apoi, concentrarea excesivă a Uniunii Europene şi NATO, în vederea consolidării structurilor interne, cu precădere a regiunilor de vecinătate cele mai sensibile, zona estică a Mării Negre şi Orientul Mijlociu Extins, ce amplifică riscurile la adresa securităţii europene şi euroatlantice. Astfel, Javier Solana adoptă în decembrie 2003 Strategia Europeană de Securitate, acesta fiind un prim document de acest tip elaborat de Uniunea Europeană şi pleacă de la premisa că „Uniunea este un actor global”; acţiunea pare cu atât mai necesară în urma certitudinii că Uniunea Europeană avea nevoie de o strategie de securitate cuprinzătoare şi adecvată mediului internaţional de securitate, mai ales după marile reaşezări geopolitice produse de atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 în SUA, dar şi după campaniile militare din Afganistan şi Irak.
NATO, în ciuda globalizării securităţii, are ca prioritate în continuare securitatea zonelor de vecinătate, izolând dreptul legitim al partenerilor externi de a fi consultaţi în aceste probleme de securitate, care au obligaţia de a nu bloca sau deturna atenţia aliaţilor de la problemele de securitate directe ale acestora.
Cu o altă denumire de origine latină, Capitolul III – Terra Hostilis (pp.87-133) însumează un tărâm al rivalităţii, un spaţiu periculos ce scriptează efortul cooperării, ce are la bază jocul energetic din spaţiul eurasiatic.
Numeroasele atacuri teroriste asupra infrastructurii energetice, acţiunile violente sau mai puţin violente provin din partea grupurilor islamice care au drept scop promovarea obiectivelor lor religioase şi politice. Această formă de control a resurselor de petrol sau gaz poartă numele şi de „Petrojihad”. În ultimul deceniu, au existat atacuri directe, de exemplu, mesajul transmis prin intermediul unei casete audio a lui Osama bin Laden, în decembrie 2004, adresat jihadiştilor, ce le cerea atacarea industriei petroliere din Orientul Mijlociu, cu scopul de a slăbi aprovizionarea statelor inamice cu carburanţi.
Aşadar, Uniunea Europeană pune accent atât pe găsirea unei strategii bine implementate de acces la resurse energetice, care are capacitatea de a încorpora ţări exportatoare, cât şi pe tranzit, în parteneriate mutual avantajoase. De asemenea, nu este exclus proiectul Nabucco, ce are în prim-plan transportarea gazului din Azerbaidjan şi, eventual, Kazahstan, Turkmeinstan, Uzbekistan sau chiar Iran, Irak, către Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria, urmând să fie redirecţionat către Vest. Valoarea economică şi geostrategică pentru UE şi statele membre ale acestui proiect, înfiinţat în noiembrie 2002, duce la previziunile de a-l cataloga drept un proiect energetic vital .
Expresia Hic sunt Leones (pp.135-219) - ce se află în fruntea capitolului IV – expune frica de necunoscut şi ridică problema riscului de a nu fi sprijinit instituţional multilateral.
În primul rând, se expune problema accesului la resursele de energie naturală, Regiunea Extinsă a Mării Negre fiind un spaţiu ce asigură dezvoltarea economică şi stabilitatea din punct de vedere al economicului internaţional, dar şi relaţia cu actorii externi.
În analiza decizională, ce are in prim-plan această problemă a resurselor de energie naturală, sunt prezente curente precumneorealismul ce se axează pe noţiunea de supravieţuire într-un mediu internaţional anarhic şi periculos, unde fiecare actor statal caută să îşi maximizeze fie puterea, fie securitatea, fie ambele, acţionând preponderent defensiv sau ofensiv. Această logică domină şi în relaţiile Rusiei cu statele din vecinătatea sa directă sau cu cele din UE. Tot în această lumină neorealistă se pot interpreta relaţiile Poloniei şi ale statelor baltice, chiar şi România, faţă de controlul excesiv exercitat de Rusia asupra conductelor de gaze din Caucaz şi spaţiul CSI în general.
Totodată, curentul constructivist direcţionează atenţia pe noţiunile de identitate, insistând asupra modificărilor comportamentale ale actanţilor, ca urmare a socializării unor norme noi prin interacţiune constantă, norme ce duc la redefinirea identităţilor. Acest mecanism de tip constructivist domină în interiorul UE, deoarece valorile şi normele comune sunt un aliat mai solid decât interesele împărtăşite în mod raţional, pe de altă parte, Rusia îşi fixează identitatea pe dominaţie unilaterală şi pe hegemonie de tip „hard” asupra vecinătăţilor apropiate.
Aşadar, energia este deopotrivă sursa de conflict, ca element al puterii şi securităţii materiale, dar şi suport al transmiterii de norme de identitate colectivă de către elitele proeuropene.
Situaţie conflictuală acută, dar fără recurs la violenţă armată pe scară largă, întâlnim în Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno – Karabah, reprezentând cele patru mari „conflicte îngheţate”. Acestea se regăsesc în toate documentele strategice, de securitate şi politică externă din România, dar şi în cele ale UE şi NATO.
Printre cauzele ce au condus la fragmentarea relaţiilor amintim actuala „graniţă” ce separă entităţile separatiste şi statele din care s-au desprins; faptul că regiunile secesioniste nu ar putea supravieţui din punct de vedere economic fără ajutorul Rusiei; conform dreptului internaţional, aceste entităţi nu există, cu toate că unele ţări pot acorda unilateral recunoaşterea.
Nu este neglijată nici regiunea Orientului Mijlociu, cea care de zeci de ani se află în atenţia opiniei publice mondiale, a politicienilor şi a economiştilor. Elementele centrale ale interesului crescut pentru regiune sunt legate de persistenţa conflictului istraelo-palestinian, de tensiunea dintre Istrael şi vecinii săi musulmani, de prezenţa terorismului bazat pe sistemul radical al bogăţiei în hidrocarburi .
Dinamica de securitate a zonei Greater Middle East (corespondent în limba română fiind una din sintagmele „Orientul Mijlociu Extins ” sau „Marele Orient Mijlociu”) este determinată de relaţiile dintre actori statali şi de evoluţiile interne din aceste state, cu intervenţia unor actori transnaţionali. Dezechilibrele militare, fragilitatea internă a multor state, lipsa unor alianţe extinse sau a unor structuri de apărare colectivă,de tip NATO reprezintă factori care pot degenera în conflicte ce ar pune în pericol atât propria securitate, cât şi securitatea globală.
Iranul, un punct strategic şi deloc de neglijat pe arena internaţională, indică posibilitatea de a fi deja „the next target” în planificarea neoconservatorilor de la Washington, după ce SUA a răsturnat prin acţiuni militare decisive regimul talibanilor fundamentalişti din Afganistan şi dictatura sângeroasă a lui Saddam Hussein din Irak.
Capitolul V- Terra Emergens (pp.221-260) are în vedere ascensiunea rapidă şi afirmarea insistentă a Chinei, ce ar putea genera apariţia unui nou teritoriu.
Studii de specialitate, provenind atât din SUA şi Europa, dar şi din Rusia sau Japonia, scot în evidenţă capacitatea Chinei de a deveni o mare putere în următorii 15-20 de ani şi poate principalul competitor global al SUA, aceasta se poate prevedea doar cu amendamentul ca trendurile actuale să se menţină şi să nu intervină accidente istorice cu grave consecinţe – revolte interne, secesiune teritorială, instabilitate cronică, fragmentarea autorităţilor statale, fenomene nelipsite în istoria Chinei în perioada 1911-1949.
Scenariul strategic cel mai pesimist pentru China şi forţele sale armate ar presupune o stagnare sau o scădere economica, fapt ce nu ar fi atât de relevant, având în vedere că aceasta devine treptat un mare exportator de arme în state din Africa şi Asia, la concurenţă cu Rusia şi SUA, sau eventuale tensiuni politice interne şi o cursă a înarmării accelerate, care ar situa R.P Chineză în ipostaza de a avea vecini nucleari – Rusia, India, Pakistan, dar şi Japonia, Coreea de Sud şi Taiwanul.
România, în calitate de membru al UE şi NATO, are obligaţia, dar şi interesul, de a fi solidară cu aliaţii şi partenerii săi în raportarea la interacţiunea dintre China şi ceilalţi actanţi de pe scena mondială.
Capitolul VI -Terra Reconstructa (pp.261-305) reflectă problemele statelor „eşuate”, precum Sudan, Somalia sau Afganistan, şi reformarea economiei mondiale. Aici conflictul etnic reprezintă cauza majoră ce consolidează insecuritatea societală. Factori precum prezenţa statelor „slabe”, nelegitime şi ineficiente; diversitatea etnică de tip „fracţionalizare”; ostilitatea istorică între grupuri care se manifestă prin mituri, recurs la istorie, manipulare prin imagini, propagandă; accesul populaţiei la arme; venitul mic pe cap de locuitor; prezenţa diferitelor grupuri de armate rebele; lipsa de legitimitate a guvernului central – toate acestea conduc în primul rând la o fragmentare şi instabilitate internă, ce pot degenera către o dislocare a securităţii mondiale.
Există două teorii ale conflictului etnic. Se poate vorbi mai întâi de primordialismul ce consideră necesar existenţa unui fond ancestral, moştenit, de ură etnică, ce nu poate fi modificat decât foarte lent. Ideea centrală se axează pe rudenia de sânge.
Apoi, în al doilea rând, se remarcă instrumentalismul ce se fundamentează pe ideea potrivit căreia grupurile etnice trăiesc în pace. Etnicitatea nu este un dat definitiv, biologic inescapabil, ci mai mult un instrument folosit de către unii lideri sau grupuri pentru a-şi legitima acţiunile şi a obţine putere sau diferite avantaje. Existenţa unor clivaje etnice nu explică sectarismul sângeros, acest lucru nu poate fi explicat decât de folosirea unor mituri cu bază istoric-emoţională sau a unor crize economice.
Comunitatea internaţională are aşadar de ales între statul unitar, în ciuda clivajelor etnoreligioase, şi a accepta fragmentarea pe liniile de clivaj etnice şi religioase. Cazul Irakului este edificator pentru dificultatea de a-i ţine la un loc pe arabii sunniţi şi şiiţi, kurzii sunniţi sau turkomani. Din păcate, strategia de partajare etnică a teritoriilor este o monedă cu două feţe. Este evident că unele elite vor fi tentate, bazându-se pe mobilizare etnică, să instige la război etnic pentru a dobândi respectul, puterea şi accesul la resurse. Ele vor invoca declaraţiile liderilor comunităţii internaţionale în favoarea împărţirii teritoriilor şi a creării de noi state, întrucât ştiu că doar în aceste noi state au şansa de a-şi menţine puterea.
Ultimul capitol – Terra Promissa (pp.307-359) rezumă politica externă a României după integrarea în UE şi NATO. Un tărâm la care noi, românii, doar visam la începutul anilor ’90.
România şi Turcia colaborează la realizarea unor proiecte strategice în domeniul energetic, cum sunt: construcţia gazoductului Nabucco pentru aprovizionarea cu gaze din regiunea Mării Caspice, cablul electric submarin între Constanţa şi Istambul, exploatarea resurselor de gaze din zona economică turcă a Mării Negre, Akcakoca şi la construirea de hidrocentrale în Turcia.
Totodată, statul turc reprezintă un actor de efect pentru întreaga Regiune Extinsă a Mării Negre. Motivele sunt diverse. În primul rând, Turcia controlează singura cale de acces în bazinul acestei mări, prin cele două strâmtori; în al doilea rând, beneficiază de o poziţie „pivotală”, deoarece conectează Balcanii cu Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, asigurând comunicarea, schimburile, interacţiunile; în al treilea rând, este un stat membru al NATO, parte a comunităţii europene şi euroatlantice de securitate, iar faptul că este populat de musulmanii sunniţi demonstrează că şi un stat musulman, dar organizat în mod laic, poate crea un sistem politic democratic şi o societate modernă; în al patrulea rând, prin populaţia sa de cca. 77 de milioane de locuitori este al treilea dintre statele europene; în al cincilea rând, datorită amplasării geografice la o răscruce a complexelor de securitate regională şi la răscrucea unor civilizaţii străvechi, statul turc cunoaşte multiple tentaţii în domeniul politicii externe, în sensul că elitele sale politice sunt scindate adesea în legătură cu linia de urmat: calea integrării europene şi a orientării către Vest, calea panturcismului central-asiatic sau calea implicării ca o putere regională în Orientul Mijlociu.
Deşi Ankara a sprijinit Bucureştiul în integrarea sa în NATO şi l-a încurajat să se implice în formele de cooperare din Balcani, din partea aceasteia s-a ridicat şi puternica dorinţă de a domina în perimetrul Mării Negre, fapt ce ridică întrebarea dacă între cele două state există o prietenie adevărată sau doar una de faţadă.
Interesele comune dintre cele două ţări se consolidează pe baza dorinţei comune cu privire la pacea şi securitatea din spaţiul european, euroatlantic şi cu vecinătăţile, extinderea UE şi a NATO, blocarea proliferării nucleare şi a terorismului, blocarea tendinţei de fragmentare – Kosovo.
Relaţia României cu Iranul a cunoscut o răcire treptată după anii ‘90, datorită dorinţei statului român de a adera la UE şi NATO, cât şi apropierea acestuia de SUA, stat care a impus un embargo economic Iranului. Această instabilitate a dus la un deficit comercial foarte mare.
Nici relaţia României cu Rusia nu este tocmai una stabilă. Această ţară a fost deranjată de acea decizie a României din 1999 de a nu i se permite survolarea spaţiului aerian naţional, cu scopul de a trimite forţe în Kosovo, în contrast cu acordarea acestui drept pentru NATO, Rusia realizând că alinierea României conducea la pierderea contactului terestru cu Iugoslavia, în condiţiile în care şi Bulgaria se apropiase de Occident după 1996. Nici după 2003, lucrurile nu s-au ameliorat, iar participarea României la reconstrucţia Irakului a trezit furie la Moscova, la fel ca şi iniţiativele de „ancorare” a Mării Negre la Vest şi de internaţionalizare a acesteia. De altfel, Rusia a ignorat şi dorinţele statului român în Regiunea Extinsă a Mării Negre, cazul tipic fiind cel al Forumului Mării Negre, lansat la Bucureşti în 2006, unde Moscova a trimis doar ambasadorul de la Bucureşti. Ba, mai mult, Rusia a criticat dur decizia României de a permite instalarea de baze americane în Dobrogea, ameninţând cu posibilitatea unor represalii militare în caz de conflict ruso-american.
România și Statele Unite se bucură, începând din 1990, de relații din ce în ce mai apropiate, materializate prin semnarea Parteneriatului Strategic între cele două țări în 1997. Acest parteneriat s-a referit în special la domeniile economic, cultural și militar și a transformat România într-unul dintre cei mai apropiați aliați ai Statelor Unite. Drept dovadă, România participă la misiunile militare ale Statelor Unite din Irak și Afganistan, motiv pentru care aderarea țării noastre la NATO a fost accelerată în 2004.
În logica anilor post-sovietici, parteneriatul s-a dovedit un demers favorabil pentru România, dar și pentru SUA, țara noastră reușind mult-dorita integrare în structurile euroatlantice și europene, iar SUA extinzându-și influența, în special prin NATO, în Europa de Est, în „vecinătatea apropiată” a Rusiei. Astăzi, parteneriatul are în vedere construirea unei zone stabile la Marea Neagră, un interes mare al României, Uniunii Europene (din perspectiva drumului energiei Caspice din Asia Centrală până în Europa), dar și al S.U.A. (din perspectiva securității energetice a Occidentului și a vecinătății Rusiei).
Un alt interes mare al României este asigurarea securității naționale, prin apartenența la NATO. Un obiectiv mai mic, dar important pentru populația României, este includerea în programul Visa Waiver, fapt care ar ridica obligativitatea vizei pentru călătoria în Statele Unite. Însă perspectivele acestor relații stau sub semnul schimbării paradigmei dominante în geopolitica mondială, în speță trecerea de la o lume unipolară cu un singur hegemon (SUA), la o lume multipolară care va presupune echilibrarea intereselor mai multor actori statali sau supra-statali (SUA, UE, Rusia, China, India, Japonia, Brazilia). Astfel, parteneriatul cu SUA, deși probabil va fi în continuare foarte apropiat, nu va mai fi suficient pentru garantarea securității naționale a României (în special din cauza faptului că se preconizează o scădere în importanță a NATO).
În plus, România va trebui să participe activ pe această nouă scenă mondială, stabilind parteneriate strategice cu cât mai mulți actori importanți din Orientul Mijlociu, Asia de Est și America Latină. Interesele țării noastre nu se vor mai relaționa în viitor doar la SUA și Uniunea Europeană, ci la întreg mapamondul.
•
Deşi lucrarea este rezultatul unei ample investigaţii şi actualizări tematice în sfera studiului relaţiilor internaţionale, consider că aceasta are drept suport premisele antropologice care indică permanenţa eforturilor de autoconservare făcute de individ prin acumularea de putere în detrimentul altora, concepţii filozofice dezvoltate de Hobbes şi Nietzsche.
Însăşi întrebarea de bază a volumului editat de Şerban Filip Cioculescu, – „Terra incognita?” marchează numeroase incertitudini şi incapacităţi, explicând tendinţa omului de a acumula putere ca o aspiraţie constantă spre siguranţă. Garantarea siguranţei şi a libertăţii existenţiale poate fi realizată doar prin procesul de acumulare a puterii. Acest impuls de a acumula putere îi vine omului din conştiinţa slăbiciunilor sale naturale, „Politica fiind o expresie evidentă a luptei pentru putere“, cum bine remarcau şi Max Weber sau Nietzsche.
Aşadar, analiza confirmă şi faptul că spectrul relaţiilor internaţionale este reconfigurat permanent de politica externă a statelor, determinată de interesele naţionale ale acestora, de cultura lor politică şi chiar de poziţiile succesive pe care le ocupă în structura sistemului relaţiilor internaţionale. Astfel, conflictul apare ca un efort pro şi contra unui anumit status-quo, ca un joc de sumă nulă, câştigul de putere al unei părţi fiind echivalent cu pierderile de putere ale altei părţi – de aici şi impresia încercării de a fixa imaginea unui sistem internaţional cu evoluţii nonlineare şi cu actori prea eterogeni, greu de încadrat într-o singură ecuaţie.
Nu în ultimul rând, consider inevitabilă punerea într-o ecuaţie cu multe variabile a politicilor externe şi a interdependenţei puterii globale din perspectiva concepţiei lui Hans J. Morgenthau (1904–1980), care susţinea că „prin putere se înţelege dominaţia unor oameni asupra gândirii şi comportamentului altor oameni”. Pornind de aici, el identifică unele caracteristici importante ale conflictului. Omniprezenţa puterii şi, prin urmare, a conflictului, este prima. Cea de-a doua pune în evidenţă degenerarea puterii în abuz de putere, adesea cu urmări greu de anticipat. De aceea, cercetătorul în studii de securitate, ca ramură a relaţiilor internaţionale, trebuie să se arate mirat de evoluţiile constante, el trebuie să se aştepte să fie surprins şi tulburat. De exemplu, evenimentele din 11 septembrie 2001 nu au putut fi anticipate sau, oricum, nu au putut fi prevăzute la dimensiunea lor reală, aşa cum nici rolul UE ca actor global de securitate nu ar fi putut fi anticipat acum şaizeci de ani, când apăreau Comunităţile Europene.
A treia caracteristică a puterii are ca expresie tendinţa sa necondiţionat expansionistă, care contribuie la înţelegerea şi explicarea escaladării conflictelor internaţionale. O altă caracteristică, a patra, relevă faptul că puterea şi scopurile imediate ale părţilor angajate în cucerirea ei, în cazul sistemului internaţional al actorilor implicaţi in conflict, sunt orientate spre garantarea prestigiului, a suveranităţii si a securităţii naţionale. Cea de-a cincea caracteristică reliefează tendinţa constantă a părţilor angajate în lupta pentru putere de a-şi disimula scopurile proprii în formule ideologice.
Această teorie demonstrează că statele încearcă să îşi asigure securitatea şi protecţia acumulând putere în detrimentul altor state.
Prin urmare, volumul oferă posibilitatea poziţionării cititorului pe mai multe „tărâmuri” ale arenei internaţionale, având ocazia de a găsii eventuale răspunsuri sau piste coerente. În primul rând îi este oferit un tărâm deja cartografiat şi controlat, un spaţiu destinat cooperării si păcii, dominat de valorile europene şi euroatlantice. Totodată i se oferă şansa de a cunoaşte miza jocurilor energetice din spaţiul eurasiatic, ce este predispus la conflicte şi la incertitudine, pătrunzând pe un tărâm al rivalităţii, un spaţiu periculos. De exemplu, binomul Nabucco – South Steam , proiect demarat în noiembrie 2002, cu scopul transportării gazului din Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan sau chiar Iran şi Irak, către Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria, de unde va fi redirecţionat către Vest. Există tensiuni pe acest proiect, deoarece, deşi în prezent Kazahstan are o „alianţă strategică” cu Rusia, multiplică semnale de cooperare şi parteneriat atât cu Europa şi SUA, cât şi cu China, fapt ce nemulţumeşte autorităţile ruseşti. (pp.117-121).
Cititorul nu este ferit nici de frica de necunoscut şi riscul de a intra de unul singur acolo, hic sunt leones. Accesul la resursele de energie naturală este un imperativ pentru toate statele lumii, deoarece asigură prosperitatea economică şi bunăstarea populaţiei, de aceea Regiunea Extinsă a Mării Negre şi Orientul Mijlociu Extins reprezintă zone sensibile. (pp.135-142).
Ascensiunea Chinei şi posibilitatea de a fi noul rival al SUA conduc spre un nou teritoriu, terra emergens (pp.221-248). Pe de altă parte, efortul comunităţilor internaţionale de a reface statalităţi „eşuate” precum Sudan, Somalia sau Afganistan duce cu gândul la reconstrucţia unor teritorii degradate şi fragmentate , oferind cititorului analize ce demonstrează evoluţia acestora (pp.261-296).
Ultima interpretare poziţionează cititorul pe un tărâm, la care noi românii doar visam după 1989 şi anume dezvoltarea politicii externe a României după integrarea în UE şi NATO.
Toate acestea reuşesc într-o mare măsură să atingă obiectivele autorului şi anume să ofere cititorului răspunsuri aproape categorice la marile întrebări privind arhitectonica securităţii lumii şi să îl liniştească în privinţa obsesiei faţă de „sindromul” terra incognita, demonstrând în acelaşi timp şi că această complexitate a lumii contemporane se pretează analizei şi interpretărilor, deci haosul şi turbulenţele se supun efortului creativ de „cartografiere”.
Pasciuc Paula : Şerban Filip Cioculescu , Terra Incognita? Repere pentru „cartografierea” haosului din relaţiile internaţionale contemporane ,Editura Militară , Bucureşti , 2010 , 364 pagini
